Cumpărăm defensiv sau pentru dezvoltare sustenabilă? Parteneriate şi inovaţie în perioada de criză!
iunie 29, 2017Interim management din perspectiva unui fost corporatist, sau de ce un interim manager nu este un mercenar.
iunie 29, 2017Comunicare verbală”, “Comunicare non verbală”, “Comunicare interpersonală”, “Comunicare didactică”, “Comunicare şi relaţii publice” … cel puţin 3.700.000 de pagini de informaţii online oferite de mult discutatul “Google”. Şi, cu toate acestea, în era în care totul se “învată” pe Internet, lumea a uitat să comunice şi totul se rezumă la sintagme simple de etichetare a tiparelor de comunicare, la clasificarea noastră în “buni comunicatori”, “comunicatori slabi”, “persoane antisociale”, “PR-işti prin excelenţă”…
Cu umilinţă şi înţelegere pentru epoca vitezei şi artificialităţii în care trăim, mă întreb uneori, fără a pretinde că sunt un specialist în comunicare, ce a mai rămas din ceea ce ar trebui să însemne rolul comunicării în societatea noastră? Nu pot să rămân indiferentă la ipocrizia cu care colegi, prieteni şi colaboratori, uneori parteneri de afaceri îşi susţin nonşalant incapacitatea de a înţelege ce se întâmplă cu adevărat în jurul lor, argumentând simplu “n-ai ce face, oamenii nu mai ştiu să comunice”.
Există definiţii clare date comunicării şi roluri asociate acesteia – motivare, control şi facilitare în luarea deciziilor şi, de asemenea, aspecte esenţiale ale comunicării legate de faptul că angajează diverse persoane, implică un mesaj ce trebuie să aibă înţeles comun şi împărtăşit şi că este de cele mai multe ori simbolică.
Dacă lucrurile pot fi atât de uşor definite, atunci înseamnă că într-adevăr pentru o excelentă comunicare ar trebui să existe reţete simple ce pot fi învăţate. Şi dacă, în plus, rezumăm comunicarea la existenţa unui emiţător şi a unui receptor care prin procese de codificare şi decodificare reuşesc să găsească un canal de comunicare, atunci lucrurile sunt şi mai simple. Vom putea cu toţii comunica extrem de uşor pe verticală, de sus în jos, de jos în sus sau la acelaşi nivel, ţinând cont de nelipsitele norme sociale. Ne vom regăsi cu uşurinţă comunicând în reţele formale sau informale (la ultimele, de tip “bârfă”, se pare că, statistic vorbind, ne pricepem cel mai bine, 10% din comunităţi participând activ cu informaţii din care 75% sunt adevărate). Şi, nu în ultimul rând, vom recreea de fiecare dată clasicele comunicări scrise, verbale sau non-verbale învăţând din cărţi cum sunt interpretate gesturile, cuvintele sau retorica de dincolo de ceea ce aşternem pe hârtie.
Şi dacă la toate acestea adăugăm tehnologia prezentă, avem reţeta a ceea ce înseamnă comunicare perfectă prin tehnica dobândită.
Indiferent de artificialitatea cu care instinctul comunicării a fost alterat în ultimele decenii, rămâne, din fericire, latentă încă în mintea câtorva convingerea că atunci când vorbeşti de comunicare, vorbeşti despre aspecte nu deseori controlabile, uşor de manipulat şi prefabricat:
a) cultura umană (personală, naţională sau organizaţională),
b) despre personalitatea individuală influenţată de mediu, cultură, familie, apartenenţa la grup şi experienţa de viaţă şi ereditate, definită de stilul de rezolvare a problemelor (intuitiv sau perceptiv), de încrederea în sine, autocontrol, introversiune sau extraversiune, autoritate sau dogmatism, modul de judecată (“simţind” versus “gândind”)
c) comportamentul asertiv (exprimarea opiniilor, gândurilor şi emoţiilor cu respectarea celorlalţi), agresiv (exprimarea opiniilor, gândurilor, emoţiilor, dar cu ignorarea celorlalţi) sau submisiv (susţinerea tuturor în demersul de a nu respecta opinii, gânduri manifestate de grup şi lipsa capacităţii de a exprima gânduri, idei, emoţii)
d) factori interni sau externi de influenţare a comunicării
Statistic, 75% din populaţia globului este semnificativ (până la 90%) diferită faţă de fiecare dintre noi în materie de comportament. În consecinţă, modalitatea naturală de a comunica este diferită … atunci de ce continuăm să ne încăpăţânăm să creăm tipare de comunicare în loc să înţelegem importanţa fiecăruia dintre aceste abordări naturale?
Am găsit interesant un articol scris de Harvard University, potrivit căruia oamenii se pot regăsi în mod natural într-unul dintre următoarele profile:
a) Comunicatorul Cartel – “Viaţa este putere” – cel care iubeşte cifrele şi faptele, care este solitar şi are o toleranţa redusă la ambiguitate în comunicare, este determinat, iar din punct de vedere socio-profesional se regăseşte într-un factor decizional, cu orientare pe termen lung şi care nu comunică exterior decât arareori.
b) Comunicatorul Estetic – “Viata este frumoasă” – cel care crează şi menţine imaginea, care iubeşte apariţiile în public şi comunicarea sistematică şi planificată, este intuitiv şi charismatic şi deţine nativ abilitaţi de comunicare verbală desavârşite.
c) Comunicatorul “Joc Video” – cel care se descurcă excelent comunicând ca într-un joc multimedia, care are capacitatea de a inspira, de a crea echipe şi care caută provocarea cu orice preţ.
d) Comunicatorul holistic – cel care declară şi susţine nevoia de schimbare, cel pentru care realitatea este o promisiune, care poate fi dur şi empatic în acelaşi timp, având puterea să ia decizii dificile şi care comunică imprevizibil şi schimbător.
Recunosc o clasificare extrem de interesantă în articolul celor de la Harvard, care încearcă să definească acel comunicator modern, ancorat într-o societate ce îi cere să aleagă modul în care îşi exprimă convingerile, impresiile, sentimentele în mod organizat, disciplinat, corect şi public declarat.
Însă abandonarea oricărui demers de a încerca să vezi dincolo de tipare mă sperie şi mă face să văd dezarmată o mulţime de androizi care se încăpăţânează să copieze la indigo un tipar ideal de comunicare prin educare şi învăţare riguros aplicate societăţii noastre. Şi nu pot să nu mă întreb atunci cu inocenţă dacă trebuie să cunoşti cum să comunici, poţi să înveţi asta, dacă e la fel de veridică şi naturală comunicarea învăţată ca stilul de comunicare imprimat în propriul nostru tipar de comportament, în cultura noastră …? Încă nu am găsit răspunsul la aceste întrebări, însă cred că merită să încercăm să înţelegem ce se petrece dincolo de “teatrul social” bine învăţat şi deprins de noi toţi. Ce însă continuă să mă preocupe sunt întrebări legate de comunicarea adevărată, cea a căror rădăcini se află în propria noastră structură nealterată de traininguri de comunicare, de cărţi scrise de specialişti de prestigiu, conturate de apartenenţa la structuri sociale, îngrădite de reguli şi proceduri, de canoane şi practici corporatiste …
Îmi amintesc o zi de duminică, atunci când după o lungă şi impardonabilă absenţă din ceea ce se cheamă “viaţa de după corporaţie” am decis că simt nevoia să mă îmbogăţesc şi am cumpărat două bilete la operă. Am redescoperit un alt mod de comunicare atât pe scenă cât şi în sală. Despre cel din sală cred că merită să povestesc. Un bătrân doar după chip, cel mai probabil ducând o viaţa chinuită şi mizeră, lăsat de plasatoare să intre în sală, s-a aşezat în faţa noastră, timid pe un colţ de scaun la capătul rândului. Înainte de începerea spectacolului s-a întors către noi şi, zâmbind, cu o dicţie perfectă şi voce caldă, ne-a spus “ Îmi cer scuze, frumoşi tineri, dacă voi îngâna muzica. Ştiu fiecare pasaj, pentru că ascult deseori <<Traviata>>…îmi dă curaj şi mă ajută să merg mai departe. Este modul în care mai pot comunica uneori cu lumea. Sper să nu vă suparaţi!” Spectacolul s-a terminat şi am realizat că acea forma de manifestare artistică este un mod de comunicare neinvaziv care te ajută să te redescoperi, nu ţi se adresează în mod direct şi, cu toate acestea, te atinge incredibil de personal. De fiecare dată l-am reîntâlnit pe unul dintre cei mai frumoşi “comunicatori” ce nu poartă un nume, nu apare la televizor, nu conduce corporaţii, nu ţine discursuri, dar poate atinge suflete … Şi mintea mea a renunţat să eticheteze şi să scormone în viaţa socială a “bătrânului”. Am renunţat să consider că zâmbeşte pentru că a învaţat asta de undeva ca mijloc de comunicare non-verbală, că a fost sigur profesor pentru că numai astfel ar fi putut să aibă aşa un discurs coerent, că sigur vrea ceva de la noi că altfel nu ne-ar fi vorbit frumos, că vrea să iasă în evidenţă, că altfel nu ne-ar fi abordat atât de direct. M-am limitat doar la a vedea un om care comunică în cel mai frumos şi sincer mod cu putinţă. Iar vârsta sa cu siguranţă îl exonerează de riscul de a fi fost elev la orice training de comunicare de mare clasă!
Există, într-adevăr, nenumărate bariere de comunicare … putere, presupunere, manipulare, indiferenţă şi superioritate, percepţii, valori, atitudini diferite, limbaj şi jargon, relaţii interpersonale, personalitate, distanţă psihică, mesajele mixate, ascultarea selectivă, filtrarea informaţiilor, supraîncărcarea informaţiei… însă cred că nimic nu este mai periculos decât pericolul dezumanizării sub pretextul creării unor tipare de comunicare de succes şi a clasificării noastre atât de riguroase în profile de comunicatori. Poate că este timpul să ne regăsim în forma noastră proprie de comunicare, să ne simţim bine cu noi înşine pentru a putea comunica pe deplin şi pentru a-i înţelege şi pe alţii? Se prea poate în mod egal să greşesc…